Andrei are 7 ani. Stă posomorât la marginea terenului de sport, lipit
de gardul împrejmuitor, și tare ar vrea să intre și el în joc, să
paseze mingea, să dea gol, alături de ceilalți 10-12 băieți.
Îl întreb de ce e trist și îl invit să intre pe teren, dar sunt asigurată că ar fi degeaba, că ”mingea oricum nu ajunge la el.”
Îl iau să ne jucăm împreună, doar noi doi. Șutez mingea sus și îl
invit să o urmărească el cu privirea, ca să vedem unde cade. Andrei
caută pentru un moment balonul în aer, cu capul afundat între umeri,
rigid și precaut să nu îl lovească în cădere. Fac exercițiul de mai
multe ori. Îmi dau seama că există o dificultate reală în a urmări cu
privirea, în rotiri dintr-o parte în alta a globului ocular,
traiectoria sferei multicolore. Încercările mele de resuscitare a unui
zâmbet sau a unei minime dispoziții de joacă eșuează lamentabil. Andrei e
hotărât că niciodată nu va reuși; că, oricât ar alerga, mingea nu
aterizează și în piciorul lui.
Îl cunosc pe băiat de multă vreme, aproape de când s-a născut. Are
părinți tare iubitori, care l-au încurajat mereu și lăudat, i-au citit
enorm, l-au plimbat și expus la experiențe de învățare complexe și
fascinante. Îți vorbește ca un om mare, știe o mulțime de curiozități
din lumea vie, calculează și citește cu ușurință, urmărește explicații
ramificate din aproape orice domeniu.
Teama lui pe terenul de sport nu are însă legătură numai cu intuiția
corectă, de altfel, că segmentele mari ale corpului său nu îl ascultă
întotdeauna, nu se coordonează perfect, nu se aliniază eficient în
sprinturi sau reacții motorii spontane și rapide. În general, lui Andrei
nu îi surâde să lupte pentru situații care îi transmit, din start, o
notă de oarecare disconfort. Se bosumflă, alege automat modul ”victimă”,
se plânge că toate circumstanțele exterioare lui îi sunt potrivnice.
Știu că dacă aș lucra cu el câteva săptămâni – mai precis vreo 12-16 –
îl pot scoate parțial din genul acesta de condiționare, de reflex
învățat în fața situațiilor percepute de mintea lui ca ”dificile” sau
”incorecte”. Nu pentru că sunt deținătoarea unor rețete comportamentale
extraordinare, ci pentru că simt că în vortexul meu de intenție și
voință există suficientă energie și optimism să pot imprima în sufletul
unui copil decizia de a se lupta pentru el. Nu, nu e vorba de lipsă de
modestie, ci de încrederea absolută în nevoia fiecărei ființe de a
triumfa. Andrei își dorește tare mult să se joace, să se bată pentru
minge, să îi urmărească și schimbe traiectoria din picior. Numai nu știe
cum să își acceseze acea putere interioară care l-ar susține dincolo de
micile frustrări, amânări și situații imprevizibile din teren.
Mintea lui n-a fost niciodată invitată să rezolve o astfel de
problemă: să găsească soluții spontane pentru situații greu de
cuantificat sau așezat în explicații logice, de tip cauză-efect.
Imprevizibila încrucișare a jocului de băieți, cu pase întâmplătoare,
haotice și imposibil de așezat relațional în explicații și
supraraționalizări – așa cum mama lui alege să îi ofere ori de câte ori
se află într-o oarecare dificultate – se deschide pentru Andrei ca un
drum plin de pericole, pentru care nu este echipat. Obișnuit să
primească explicații pentru tot sau să fie pregătit pentru ce urmează să
se întâmple – băiatul rămâne acum perplex și plin de anxietatea
”procesorului” lămuritor inexistent sau imposibil de aplicat în această
situație.
Da, natura relațiilor umane este organică, imprevizibilă: copiii se
citesc din priviri, își pasează mingea în timp ce își urmăresc
adversarii cu coada ochiului, se selectează reciproc în funcție de cine
transmite semnalul învingătorului, se ceartă, se acuză, se intimidează,
negociază, se împacă, se felicită. Totul în numai câteva minute, greu de
așezat în ecuații sau algoritmi liniștititori. Prin urmare, concluzia
că mingea nu ajunge niciodată în locul în care Andrei s-a retras, ca să i
se ofere singură pentru joc, pare singura explicație plauzibilă în
mintea ordonată a acestuia. De aici, imediat și emoția nedreptății și
rolul de victimă – toate, alese în fracțiuni subconștiente de secundă.
Rolul asumat de Andrei pe teren – de fapt, reflexul de a comuta pe
modul ”eu nu pot” – se repetă și la școală, în pauze. A început deja să
povestească acasă, cu tristețe, că nimeni nu se joacă cu el. L-am
urmărit câteva zile la rând, să înțeleg ce se întâmplă: băiatul nostru
se alătură grupurilor de joacă, îi privește cu drag pe colegi și îi plac
ideile lor, numai nu știe cum să intre în ping-pong-ul lor decizional.
De regulă, copiii sunt primiți într-un joc deja început dacă vin cu o
idee nouă, cu o propoziție care adaugă sens construcției lor de
comunicare și schimb de replici. La 7 ani, copiii nu se împrietenesc
după ce fac cunoștință sau după ce își acordă unul altuia un interviu de
cunoaștere. Întovărășirea în joacă e un moment ad-hoc, natural, dacă a
apărut un schimb spontan de idei sau celălat, nou-venitul, transmite, ca
un radio, frecvența unui copil care crede în el, se simte binișor în
pielea lui, nu are umbra vreunui gând că ar putea fi respins.
Pentru că Andrei deja se teme teribil să nu fie accepat, a început,
în pauze, să facă ce l-a sfătuit mama lui într-un alt moment de blânde
și raționale explicații: să se ducă, să se prezinte și să arunce în aer
propoziția ”Vrei să ne jucăm împreună?”.
Ei bine, pe cât de logică ideea, pe atât de nerealistă și ineficientă
în lumea copiilor. Foare rar copiii fac introduceri sau pun întrebări
de genul celei de mai sus. De regulă, copiii care vin cu acest
instrument verbal în anunțarea intenției de joacă, sunt priviți cu
suspiciune sau acceptați cu jumătate de gură. De ce? Poate că până se
maturizează neocortexul, emisfera dreaptă a creierului – cea plină de
intuiții și înțelegere emoțională – atât de puternică încă la copii –
înregistrează neliniștea, nesiguranța și teama de respingere a
”intrusului”. Or jocul, prin excelență, este spațiul libertății, al
creativității, al încrederii că poți fi tu însuți sau oricine altcineva
fără să fii judecat. Refuzul unui copil de a se juca cu un altul rareori
se bazează pe răutăți sau egoism personal, premeditat, ci pe selecție
intuitivă, inconștientă. De aceea, e foarte greu să manipulăm
împrieteniri sau parteneriate de durată între copii, dacă ele deja nu
s-au întâmplat de la sine.
Ce este până la urmă cu Andrei? Are el vreo vină? Au greșit părinții lui și sunt acum responsabili?
Nu, Problema nici nu se poate pune așa. Toți părinții vor binele
copiilor lor și orice ar fi ales mama sau tata să facă, au ales cu cele
mai bune intenții și iubire.
Numai că iubirea și bunele intenții nu sunt niciodată suficiente dacă
nu suntem și foarte conștienți de ce facem, dacă nu învățăm să ne
pândim pe noi înșine și să ne prindem când luăm decizii legate de
creșterea copilului dintr-un loc al fricii sau al propriilor traume
nevindecate.
De pildă ...
Un adult rănit în copilărie are mare nevoie de control în viața lui
cea de toate zilele. Are nevoie să planifice, să explice și să justifice
tot. Are nevoie să creeze programe, să ordoneze întâmplări într-o
poveste cu propria logică și coerență, să formuleze decizii în
așteptarea celor mai bune consecințe și decuparea cât mai insistentă a
neplăcutului, a pericolului, a imprevizibilului.
Același adult organizat, care a reușit să își pună viața pe o
anumită linie de plutire, să imprime impetuosului șuvoi al lumii ceva
rutină, câteva tabieturi, ceva puneri în orar, justificări și explicații
– are imediat tentația, de la nașterea copilului lui - să îi predea
imediat în mână aceleași instrumente de supraviețuire. Prin urmare,
începe să îi explice, fir cu fir, viața, să îi anticipeze totul în
explicații, să îi supraraționalizeze fiecare pas. Partea bună a acestui
reflex este că foarte devreme, cel mic devine posesorul unui limbaj
bogat, cu un intelect capabil să vadă relații cauză-efect în lume,
logică și ordine. Partea proastă este că un copil căruia i s-au dat
deja instrumentele de supraviețuire ale părintelui – acel ”coping
mecanism” dobândit din rană sau durere - moștenește, odată cu acestea,
și anxietatea inițială a părinților. Fără să știm, lui i s-a condiționat
deja mintea să ”primească” din altă parte instrumentele de cooperare cu
realitatea inconfortabilă, așa cum Andrei se așteaptă ca mingea să ia
decizia să i se așeze la picior. La nivel inconștient, un copil servit
100% cu mecanismele de adaptare ale părinților lui și nelăsat să își
descopere câteva pe cont propriu, înțelege despre sine că este
neputincios, că nu i se poate acorda încrederea unei identități separate
și puternice.
Într-un mod ciudat, cu cât părinții lui sunt mai serviabili, atenți,
planificați, prevăzători și declarativi întru iubirea lor eternă, cu
atât copilul este în alertă mai mare. Organismul lui intuiește că nu i
se dă, din principiu, creditul să preia el însuși controlul asupra
realității. Mai mult, dacă mama și tata apucă să declare că iubirea
vieții lor este copilul și o fac nu o dată- de două ori ca noi toți – ci
repetat, ca și cum au mereu ceva de reasigurat – este foarte probabil
ca cel mic să simtă că crește cu o mare povară pe umeri: aceea de a-i
împlini pe cei care i-au dat viață. Ca și cum s-a născut într-un
contract de care n-a știut și pe care l-a semnat de dinainte de
diviziunea propriilor celule.
Din multă blândețe, dragoste și milă, dar mai ales din cauză că în
noi înșine, adulții, încă zace o mică ”victimă” pe care încă nu am
luat-o în brațe și reabilitat-o, ajungem să le dăm copiilor
instrumentele noastre de supraviețuire de-a gata, fără să îi lăsăm să
își trăiască singuri momentul de descoperire a puterii interioare.
O facem grațios, cu foarte mult egosim neconștientizat.
Pentru că ne este tare greu să ne întâlnim cu noi în punctul acela
dureros inițial care ne-ar putea destabiliza ordinea de la suprafață,
căutăm să ne vindecăm prin copiii noștri. Îi folosim pe ei ca
pansamente. Cum? Nelăsându-i să găsească acel spațiu de manevră între
formularea dorinței și împlinirea ei. Le sărim repede în ajutor, le
simplificăm poverile naturale, le dăm apă înainte de a-și conștientiza
singuri setea, le punem o vestă în plus pe spate înainte de a simți cum
se simte, într-adevăr, frigul. Le terminăm propozițiile, îi îmbrăcăm, îi
încălțăm, îi dirijăm, îi teleghidăm, ne luăm de guler cu cine s-a
uitat urât la el, îi învinovățim pe ceilalți pentru micile lui eșecuri.
Toate, din presupusă iubire. Paradoxal, adevărul este că toate vin din
neiubire de sine.
Protecționismul exagerat - îl au părinții care au încă o mare doză de ură de sine.
Pentru cei care nu sunteți încă părinți: alegeți să faceți copii după
ce v-ați dezvoltat abilitatea de a-i vedea suferind! Nu vorbesc despre
datul milităriei jos din pod, ci de încrederea că micile provocări ale
vieții sunt aici, organic, țesute printre rău-bine și dincolo de ele, ca
să ne facă mai puternici și mai în contact cu noi înșine. Prea mulți
copii inteligenți lipsiți de tonus și vitalitate socială, de reflexul de
a lupta pentru ei, de a-și marca limitele!
Încrederea de sine nu se câștigă din laudele parentale. Ci din suma
momentelor care te-au aruncat în imposibilitate și disconfort și peste
care, în cele din urmă ai triumfat, apăsând pe butoanele interioare de
resetare, nu pe cele servite la îndemână doar de experiența altora.
Și, nu, să fii martorul plânsetelor copilului tău fără să îi dai și
soluția imediat pentru liniștire nu înseamnă că îi produci traumă. Să îl
pui să facă lucruri puțin mai dificile – de pildă, să își curețe singur
o banană sau să își spele chiuveta după ce și-a periat dinții – nu
înseamnă abandon. Să îl urmărești frustrându-se că nu se poate încălța,
fără să intervii, nu înseamnă că ești un părinte rău. Să îi spui că nota
aia sau cealaltă e mică și te aștepți să muncească pentru o performanță
mai bună nu înseamnă că îi lezezi orgoliul. Să îi dai direcție și să îl
scoți din zona lui de confort nu înseamnă că îi încalci alegerile.
Adevărata traumă emoțională la copii se petrece când părintele și-a
pierdut puterea de lider. Când copilul simte că el însuși este prea mult
pentru părinții lui, prea greu de gestionat. Trauma începe unde
părintele cicălește sau declară că este copleșit de prezența celui mic,
pierde controlul nervos sau se falsifică întru calm disimulat și
blândețe autoimpusă, cu multe reprimări și izbucniri interioare. Trauma
începe unde nu ești sigur niciodată ce ai de făcut, unde un articol
începe să îl contrazică pe cel de ieri în capul tău, și unde și unul și
celălalt îți anulează vocea personală.
Părinții buni pun limite, dau structură, direcție, îi iau pe copii în
vortexul intenției lor și le dau de acolo, din interiorul lui, spațiu
de manevră și alegere. Când pun limite, părinții buni nici nu se scuză,
nici nu se justifică. Sunt asertivi, solemni, demni și hotărâți.
Nu există nicio tehnică de parenting, și niciun set de trucuri
comportamentale care să te învețe să fii lider pentru copilul tău.
Privirea fermă, vocea calmă, optimismul și încrederea, hotărârea,
puterea de a-l fascina, acceptarea necondiționată și fermitatea sunt
active numai după ce îți conștientizezi nevoile personale, după ce te
împaci cu tine și devii atent și lucid la toate derapajele
inconștientului în preajma propriului copil. Altfel, toate umbrele de
care fugi se vor activa, la vedere, în copilul tău și îți vor apăsa
toate butoanele de panică posibile.
Tot ce am decupat din noi la un moment dat ne ajunge din urmă și
apare reoglindit în experientele copiilor sau apropiaților noștri.
Pe de altă parte, nu există copilărie fără traumă. În sens modern,
”trauma” nu mai denumește numai cazurile grave de abuz fizic sau moral,
ci orice formă de dezechilibru sau durere interioară. Fără ele, nu
există creștere, Niciun copil nu pleacă în viață fără să nu fi acumulat
disonanțe, contraste, fugi și camuflări interioare. De acolo va crește
el. Fără contrast, fără opoziții între bine și rău nu există evoluție.
De aceea, părinții care merg în vârful picioarelor pe lângă copii, se
tem de ei, îi mituiesc, îi păcălesc, îi decupează de ploaie, de noroi,
de frig, de conflicte, de respingeri, de pierderi, de moarte, de
tranziții, de abandon etc – vor ajunge să vadă în ochii lor neputința pe
care am văzut-o în ochii lui Andrei pe terenul de joacă. Renunțarea
lui, felul în care tânjește după celălalt fără să știe cum să se
conecteze la el, rigiditatea deja imprimată corpului și mișcării ochilor
– toate vorbesc despre o mare, mare dragoste parentală dublată
inconștient de o mare, mare rană nevindecată și compensată nedrept în
copil.
Nu, nu suntem noi cu totul și cu totul vinovați de dificultățile
copiilor noștri, Există în împletirea fizică și emoțională a celulelor
noastre un întreg istoric intim, fascinant, misterios, de nerecuperat
rațional. Prin urmare, niciunul dintre noi nu trebuie arătat cu degetul,
niciun părinte nu poate fi tras la răspundere și judecat întru totul
pentru copiii lui. Există, desigur, provocări de dincolo de noi și
controlul nostru psihologic, oricât de alert și atent.
Ce pot însă afirma este că un dram de mai multă încredere, decizie și
asertivitate în părinții de astăzi ar face diferența în interiorul unei
generații care se anunță extrem de fragilă emoțional. Un pic mai multă
introspecție interioară ar curăța aerul mai des în casă și ar da spațiu
de întâlnire a copilului cu sine.
Sursa: https://www.voceaparintilor.ro/index.php/blog-voceaparintilor/205-abuzul-ascuns-al-parintilor-prea-buni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu