Cel mai important lucru din copilărie

Când suntem mici, stăm cu „cioculețele” noastre mici în sus, pentru a primi hrană, de tot felul: materială, emoțională și spirituală. 
Suntem precum acele desene schematice care abia așteaptă culorile pentru a le da forma adecvată, identitatea și viața. Facem aceste lucruri prin intermediul simțurilor noastre: miros, văz, auz. Astfel, tot ceea ce vedem, auzim, mirosim, se înregistrează în memoria noastră și ne oferă semnificații legate de această viață. Ne explicăm viața, dar mai ales ne explicăm iubirea, prin intermediul a tot ceea ce acumulam in acesti primi ani de viață, când suntem atât de avizi după culoare.. sens… iubire. Ne formăm, practic,  modele de înțelegere a lumii.

Din păcate, unii părinți și adulți din jurul nostru în loc să ne toarne culori clare, vii în desenele noastre, fie ne toarnă culori amestecate, murdărite, fie ne toarnă foarte puțină culoare, mai puțin decât am avea nevoie ca să ne terminăm desenele noastre.
Și așa, creștem cu desenele noastre neterminate sau urâțite de care putem ajunge chiar să nu mai fim deloc mândri, și pe care, uneori, decidem să le și rupem.

Asta este iubirea, viața pe care am învățat-o în primii 10-18 ani de viață în preajma adulților. Iubire Care conține și violențe, umilințe, mesaje subtile sau mai fățișe de „nu ești important”, „nu ești valoros”, „nu ești suficient”. Desigur că primim și mesaje pozitive, dar, în funcție de acestea, noi, mai târziu, învățăm să oferim și să primim iubire altor oameni. Am plecat cu acest model în viața adulțeniei mele, și am iubit așa, cu nevalorizarea celuilalt (sau hipervalorizare), cu umilirea subtilă, cu lipsa de respect față de celălalt, cu aroganță, cu abuzuri mici sau mari, subtile sau „pe față”. Nu este deloc de mirare că am eșuat în aproape toate relațiile interumane de la părinții mei încoace.

Primii pe care îi iubim așa suntem noi înșine. Dacă nu învățăm să facem asta într-un mod sănătos, pentru a fi în congruență cu noi înșine, avem mari șanse să dezvoltăm tot felul de tulburări, nevroze sau psihoze cărora psihologii le-au găsit diverse denumiri.
Practic, ce se întâmplă este că ne rupem pe dinăuntru în bucăți, dezvoltăm probleme de atașament, și vom avea mari probleme în relațiile cu cei din jur. 

Nu cred că există un părinte care să reușească să fie 100% prezent și disponibil pentru copilul său (poate nici nu e tocmai un lucru bun să fii așa pentru copilul tău) sau să nu comită niciodată nici un abuz. Întotdeauna vor fi și conflicte personale sau cu soțul, venirea unui alt copil, vreo boală sau alte evenimente sau situații care să solicite, emoțional, afectiv, mama și tatăl, și să le provoace limitele. Cred, mai degrabă, că mama are nevoie să învețe să își pună niște granițe personale oricât de largi, dar să și le pună.